• Evolutia arhitectului in Romania - Eseu

    Scopul lucrarii: Reflectarea asupra evolutiei arhitectului in societate de-a lungul perioadei analizate, cum aceasta meserie s-a transformat de la o meserie liberala in perioada interbelica intr-una “nationalizata” in perioada regimului comunist si incercarea de la inceputul anilor 90 pana in prezent de a redeveni o meserie liberala si totodata incercarea arhitectului de a se repozitiona in societate. Modul in care caracterul liberal al profesiei a evoluat in functie de perioade a influientat si modul de perceptie si pozitia arhitectului in societatea romaneasca. Incepand cu jumatatea secolului XIX, apare reglementata meseria de arhitect in 1864 o data cu Decretul pentru infiinÈ›area unei “Scoli de Ponti si Sosele, de Mine si Arhitectura” si imediat  in  1876, cand este  realizata  Societatea ArhitecÈ›ilor È™i Inginerilor .


    Evolutia arhitectului roman in societate dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost precedata de o perioada infloritoare, perioada interbelica si cea dinaintea razboilui, in care s-au pus bazele profesiei de architect in Romania. Facand un scurt istoric a acestei perioade putem spune ca a fost perioada cu cea mai mare varietate de orientari È™i cautari stilistice, in care s-au manifestat totusi diferente notabile intre vechiul Regat, Moldova si Transilvania dupa primul razboi mondial. Perioada interbelica a reprezentat in acelasi timp, datorita sistemului politic si a organizarii sociale, perioada in care arhitectul s-a putut manifesta liber, fara niciun fel de opreliste care sa-I “modifice” munca iar meseria de architect era una cu adevarat liberal Arhitectii au practicat, deseori, arhitecturi diferite. Se observa permanenta arhitecturii clasicizante, cu unele prelungiri ale eclectismului iar dupa 1935 apare  clasicismului modern. Arhitectura Art Deco a fost promovata si a facut parte dintr-o faza initiala a modernitatii. Arhitectura moderna a fost afirmata de lucrarile multor arhitecti, imprumutand idei arhitecturii neoromaneÈ™ti. In acest context, se schimba atitudinea fata de sursele traditionale de inspiratie, se trece prin diferite faze: de la arheologia decorativa spre semnificatiile profunde ale arhitecturii populare.


    Dupa jumatatea secolului XX, din pricina schimbarii sistemului politic arhitectura in Romania sufera impunerea
     realismul socialist. Acest fapt a fost insotit de o serie de masuri organizatorice È™i represive care urmeaza sa afecteze toate meseriile liberale, dar mai ales meseria si pozitia arhitectului in societate. intre 1948 È™i 1956, distruge vechiul sistem romanesc de valori È™i institutiile culturale corespunzatoare, propunand-È™i realizarea omului „de tip nou”, dupa trasaturile sovietice. Ca È™i in politica sau economie, stalinismul cultural s-a impus prin forta, legaturile intelectualilor cu tarile din vest au fost complet intrerupte,  a au fost desfiintate È™i inlocuite cu unele noi, din care personalitatile care nu erau agreate de noul sistem au fost inlaturate. La noi in tara, cele mai notabile evenimente care au marcat aceasta perioada si care au afectat profesia de architect, sunt pe de o parte Reforma invatamantului din 1948, care a afectat prin limitarile sale formarea tinerilor arhitecti/studenti si Hotararea Plenarei C.C. cu privire la reorganizarea in arhitectura. A aparut in totodata in aceasta perioada notiunea de introducere a investitiei planificate si industrializarea si sistematizarea teritoriala. Meseria de architect inceteaza a mai fi una liberala, singurul angajator si comanditar este statul, stat care impune stilul si anume cel al realismului socialist.In 1952 se ratifica prin lege “nationalizarea profesiunii de arhitect”.

    Ce este interesant in aceasta perioada este modul in care desi au scazut operele de arhitectura si foarte putini arhitecti au reusit sa faca arhitectura cu o oarecare valoare de patrimoniu,  a crescut numarul lor incepe sa creasca progresiv, de la 400 pana la aproape 2000, pana in la sfarsitul sistemului politic. Totodata curentele de avangarda ce au precedat realismul socialist au fost considerate decadente, fiind negate, puse sub eticheta de “formalism burghez”.

    Dupa 1952, pozitia arhitectului se fixeaza si mai bine in cadrul de functionar al statului, ceea ce am denumi azi bugetar, nu mai este vazut ca un “liberal” si meseria sa este si mai mult limitate si uniformizata, prin aparitia unui tip de proiectare tipizata, ceea ce se rezuma la existent unor planuri prestabilite de cladiri, care se repeta si sunt copiate, in functie de calitatea lor de a se incadra in sit.
    Sigurul program de arhitectura care se desprinde de aceasta tipizare este cel de cladire de institutie a statului, care nu putea fi copiata la nesfarsit, mai ales cu cat aceasta era mai importanta. Promovarea sociala si asigurarea unui venit a devenit pentru mare parte din arhitecti motiv, pe de o parte de inteles, pentru a servi sistemului, intrucat era practic imposibil sa proiectezi altceva sau sa parasesti Romania. Asadar, din punct de vedere uman, arhitectul se simtea opresat iar din punct de vedere profesional acesta nu se putea manifesta, fiind practic doar o unealta de realizare a realismului socialist.Un lucru care merita mentionat in aceasta perioada, in ciuda premiselor potrivnice, este faptul ca Scoala de Arhitectura preia numele lui Ion Mincu in 1953.

    La cativa ani dupa moartea lui Stalin, trecem intr-o alta etapa a arhitecturii comuniste si incepe negarea realismului socialist si se reiau elemente de limbaj architectural specifice modernismului si se schimba tiparele formale de proiectare atat din punct de vedere urbanistic cat si architectural si acest curent se pastraza pana in anii 70, cand, din punct de vedere politic Romania mai sufera un soc la nivel inalt iar arhitectul trebuie sa se supuna din nou unor noi “reglementari” , intorcandu-se oarecum la limitarile de la inceputul anilor 50. Observam practic faptul ca schimbarile la nivel politic si nevoia de a controla totul  a unui sistem nou, afecteaza profesiile liberale, cu atat mai mult arhitectura. Arhitectul isi intareste astfel pozitia obtinuta in 1952 de executant si functionar al statului. iar
     “Legea Investitiilor” din anul 1980 va fixa si mai mult aceasta pozitie a arhitectului in societate.

    In Bucuresti, orasul cu cel mai mare patrimoniu architectural din Romania, dupa perioada interbelica, in ciuda pierderilor cauzate de bombardamente, disparitia proprietatii private si posibilitatea de a trasa in nestire bulevarde a facut ca mare parte din aceste valori sai fie pur si simplu rase, disparand astfel ideea de memorie a locului. Cea mai mare interventie in acest sens este aparitia la sfarsit de secol 80 a Casei Poporului, care a distrus practic centrul orasului mostenit din perioada interbelica.

    Dupa caderea sistemului politic comunist, pozitia arhitectului in societate incepe sa evolueze din nou, meseria sa devine incetul cu incetul tot mai liberala, iar organizarea in ordine si uniuni a profesiei vine sa intareasca si mai mult aceasta tendinta. Exista totusi si in aceasta perioada, intervenii care sunt nocive pentru orase, din pricina lipsei totale de atentie asupra tesutului vechi, istoric, care, mai ales in anii 90, ori este distrus si inlocuit cu o constructive fara valoare arhitecturala, ori sunt afectate cladirile vechi de patrimoniu architectural sau cultural prin interventii care le modifica negativ contextul. Aparitia delimitarilor de zone protejate reprezinta un pas mare pentru a evita astfel de interventii.

    In concluzie (Anexa 1), de la jumatatea secolului XX, pozitia arhitectului in societate a fost marcata in primul rand de regimul politic, acesta involuand fata de perioada interbelica pana la sfarsitul anilor 90, dupa care a urmat si urmeaza o perioada de cautari in pozitionarea fata de societate si in liberalizarea meseriei de arhitect. Totodata dupa anii 1990, prin reorganizarea si reglementarea unei anumite etici pe care arhitectii trebuie sa o respecte, inteleg ca se urmareste crearea imaginii de arhitect  ca “profesionist” in relatie cu societatea, aspect important cu atat mai mult cu cat noul context programele de arhitectura au trecut de la principalul proprietar, in perioada comunista-STATUL, la programe de arhitectura a caror proprietar este in majoritatea cazurilor din mediul privat, in tara noastra programele de arhitectura de mare anvergura fiind cazuri izolate.

    Ovidiu Pogar, 2016


    Anexa 1: Evenimente ce au marcat profesia de arhitect

    Evolutie
    Context
    An
    Evenimente ce au marcat profesia de arhitect
    Membri
    Arhitect-profesie   liberala
    Perioda de formare a administratiei statului 
    1865
    Decret pentru înfiinÈ›area unei “Scoli de Ponti si Sosele, de Mine si Arhitectura”
    1876
    Societatea ArhitecÈ›ilor È™i Inginerilor – 71 membri fondatori
    71
    1904
    Decretul de fondare a Școlii superioare de arhitectură
    1921
    Legea privind Corpul arhitectilor din Serviciile publice
    1930
    SAR
    230
    "Nationalizarea" profesiei de arhitect
    Regim politic comunist, principalul client statul
    1948
    Societatea Arhitectilor Români și Corpul Arhitecților sunt desființate și integrate în Asociația Științifică a Inginerilor și Tehnicienilor
    1952
    Uniunea Arhitecților din Romania / UAR
    400
    1952
    Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român și a Consiliului de Miniștri din 13 noiembrie 1952
    1958
    Noul model stiintific
    1977
    Legile privind sistematizarea constructiilor
    Arhitect-profesie   liberala
    Perioada de reorganizare si adaptare la noile programe de arhitectura
    1990
    Reorganizarea Uniunii Arhitectilor din Romania/UAR - Decretul-lege nr.127/1990
    1999
      Registrul National al Arhitectilor
    2001
    Legea privind organizarea si exercitarea profesiunii de arhitect nr. 184/2001 și se constituie Ordinul Arhitectilor din România
    2700
    2002
     UAR transferă OAR dreptul de reprezentare in Uniunea InternaÈ›ională a arhitecÈ›ilor/UIA si în Architectural Council of Europe/ACE

















  • 0 comentarii:

    Trimiteți un comentariu